Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,
luînd în considerare Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, considerînd că această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă,
considerînd că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strînsă între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
reafirmînd ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg.
hotărîte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi avînd un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală,
au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1. Obligaţia de a respecta drepturile omului
Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii.
sus
Titlul I
DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI
Articolul 2. Dreptul la viaţă
1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Articolul 3. Interzicerea torturii
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Articolul 4. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrîns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art.5 din prezenta convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.
Articolul 5. Dreptul la libertate şi la siguranţă
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărîre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune sau să fugă după săvîrşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărîtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victimă unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.
Articolul 6. Dreptul la un proces echitabil
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărîrea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci cînd, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
Articolul 7. Nici o pedeapsă fără lege
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul în care a fost săvîrşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în momentul săvîrşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvîrşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.
Articolul 8. Dreptul la respectare a vieţii private şi de familie
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Articolul 9. Libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Articolul 10. Libertatea de exprimare
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Executarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Articolul 11. Libertatea de întrunire şi de asociere
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrîngeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.
Articolul 12. Dreptul de căsătorie
Începînd cu vîrsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitatea acestui drept.
Articolul 13. Dreptul la un recurs efectiv
Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
Articolul 14. Interzicerea discriminării
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Articolul 15. Derogare în caz de stare de urgenţă
1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art.2, cu excepţia cazului de deces rezultînd din acte licite de război, şi nici de la art.3, art.4 paragraful 1 şi art.7.
3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe Secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou deplin aplicabile.
Articolul 16. Restricţii ale activităţii politice a străinilor
Nici o dispoziţie a art.10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicînd înaltelor părţi contractante să impună restrîngeri activităţii politice a străinilor.
Articolul 17. Interzicerea abuzului de drept
Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicînd, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decît acelea prevăzute de această convenţie.
Articolul 18. Limitarea folosirii restrîngerii drepturilor
Restrîngerile care, în termenii prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decît în scopul pentru care ele au fost prevăzute.
Titlul II
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Articolul 19. Înfiinţarea Curţii
Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante din prezenta Convenţie şi din Protocoalele sale, se înfiinţează o Curte Europeană a Drepturilor Omului, numită în continuare Curtea. Aceasta va funcţiona permanent.
Articolul 20. Numărul judecătorilor
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al înaltelor părţi contractante.
Articolul 21. Condiţii de exercitare a funcţiilor
1. Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni judiciare sau să fie jurişti avînd o competenţă recunoscută.
2. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlul individual.
3. În cursul mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu cerinţele de independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent; orice problemă ridicată în aplicarea acestui paragraf este rezolvată de către Curte.
Articolul 22. Alegerea judecătorilor
1. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei înalte părţi contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de înalta parte contractantă.
2. Aceeaşi procedură este urmată pentru a completa Curtea în cazul aderării de noi înalte părţi contractante şi pentru a se ocupa locurile devenite vacante.
Articolul 23. Durata mandatului
1. Judecătorii sunt aleşi pentru o durată de 6 ani. Ei pot fi realeşi. Totuşi, mandatele unei jumătăţi din numărul judecătorilor desemnaţi la prima alegere se vor încheia la împlinirea a 3 ani.
2. Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea perioadei iniţiale de 3 ani sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de către Secretarul general al Consiliului Europei, imediat după alegerea lor.
3. Pentru a asigura în măsura posibilului, reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul judecătorilor la fiecare 3 ani, Adunarea Parlamentară poate, înainte de a proceda la orice alegere ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe mandate ale judecătorilor ce urmează să fie aleşi să aibă o altă durată decît cea de 6 ani, fără ca totuşi ea să poată depăşi 9 ani sau să fie mai mică de 3 ani.
4. În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate şi Adunarea Parlamentară aplică paragraful precedent, repartizarea mandatelor se face prin tragere la sorţi, efectuată de către Secretarul general al Consiliului Europei, imediat după alegere.
5. Judecătorul ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat va duce la sfîrşit mandatul predecesorului său.
6. Mandatul judecătorilor se încheie atunci cînd ei împlinesc vîrsta de 70 de ani.
7. Judecătorii rămîn în funcţie pînă la înlocuirea lor. Ei continuă totuşi să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi.
Articolul 24. Revocare
Un judecător nu poate fi revocat din funcţiile sale decît dacă ceilalţi judecători decid, cu majoritate de două treimi, că el a încetat să corespundă condiţiilor necesare.
Articolul 25. Grefă şi secretari juridici
Curtea dispune de o Grefă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin regulamentul Curţii. Ea este asistată de secretari juridici.
Articolul 26. Adunarea plenară a Curţii
Curtea reunită în Adunarea plenară:
a) alege, pentru o durată de 3 ani, pe preşedintele său şi pe unul sau doi vicepreşedinţi; ei pot fi realeşi;
b) constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c) alege preşedinţii camerelor Curţii, care pot fi realeşi;
d) adoptă regulamentul Curţii; şi
e) alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.
Articolul 27. Comitete, Camere şi Marea Cameră
1. Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea îşi desfăşoară activitatea în Comitete de trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de şaptesprezece judecători. Camerele Curţii constituie comitete pentru o perioadă determinată.
2. Judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu este membru de drept al Camerei şi al Marii Camere; în cazul absenţei acestui judecător sau atunci cînd el nu-şi poate desfăşura activitatea, acest stat-parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.
3. Fac, de asemenea, parte din Marea Cameră preşedintele Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform regulamentului Curţii. Cînd cauza este deferită Marii Camere în virtutea art.43, nici un judecător al Camerei care a emis hotărîrea nu poate face parte din aceasta, cu exepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în numele statului-parte interesat.
Articolul 28. Declaraţii ale Comitetelor privind inadmisibilitatea
Un Comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală, introdusă în virtutea art.34, atunci cînd o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare complementară. Decizia este definitivă.
Articolul 29. Decizii ale Camerelor asupra admisibilităţii şi fondului
1. Dacă nici o decizie nu a fost luată în virtutea art.28, o Cameră se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale introduse în virtutea art.34.
2. O Cameră se pronunţă asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor introduse de state în virtutea art.33.
3. În afara unei decizii contrare a Curţii în cazuri excepţionale, decizia asupra admisibilităţii este luată în mod separat.
Articolul 30. Desesizarea în favoarea Marii Camere
În cazul în care cauza adusă înaintea unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei probleme poate conduce la o contradicţie cu o hotărîre pronunţată anterior de Curte, Camera poate, atît timp cît nu a pronunţat hotărîrea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului în care una dintre părţi se opune la aceasta.
Articolul 31. Atribuţii ale Marii Camere
Marea Cameră:
1. se pronunţă asupra cererilor introduse în virtutea art.33 sau a art.34, atunci cînd cauza i-a fost deferită de Cameră în virtutea art.30 sau cînd cauza i-a fost deferită în virtutea art.43; şi
2. examinează cererile de aviz consultativ introduse în virtutea art.47.
Articolul 32. Competenţa Curţii
1. Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute în art.33, 34 şi 47.
2. În caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.
Articolul 33. Cauze interstatale
Orice înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă înaltă parte contractantă.
Articolul 34. Cereri individuale
Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept.
Articolul 35. Condiţii de admisibilitate
1. Curtea nu poate fi sesizată decît după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începînd cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art.34, dacă:
a) ea este anonimă; sau
b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi.
3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art.34, atunci cînd ea consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.
Articolul 36. Intervenţia terţilor
1. În orice cauză aflată în faţa unei Camere sau a Marii Camere, o înaltă parte contractantă, al cărei cetăţean este reclamantul, are dreptul de a prezenta observaţii scrise şi de a lua parte la audieri.
2. În interesul bunei administrări a justiţiei, preşedintele Curţii poate invita orice înaltă parte contractantă care nu este parte în cauză sau orice persoană interesată, alta decît reclamantul, să prezinte observaţii scrise sau să ia parte la audiere.
Articolul 37. Scoaterea de pe rol
1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci cînd circumstanţele permit să se tragă concluzia că:
a) solicitantul nu doreşte să o mai menţină; sau
b) litigiul a fost rezolvat; sau
c) pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică.
Totuşi Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere.
2. Curtea poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci cînd ea consideră că împrejurările o justifică.
Articolul 38. Examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate şi procedura de rezolvare pe cale amiabilă
1. În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea:
a) procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor, şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele interesate vor furniza toate facilităţile necesare;
b) se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la paragraful 1 b) este confidenţială.
Articolul 39. Rezolvarea pe cale amiabilă
În cazul rezolvării pe cale amiabilă, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.
Articolul 40. Audiere publică şi acces la documente
1. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivat de circumstanţe excepţionale.
2. Documentele depuse la Grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în care preşedintele Curţii nu decide altfel.
Articolul 41. Reparaţie echitabilă
Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.
Articolul 42. Hotărîrile Camerelor
Hotărîrile Camerelor devin definitive conform dispoziţiilor art.44 paragraful 2.
Articolul 43. Retrimiterea în faţa Marii Camere
1. Într-un termen de 3 luni de la data hotărîrii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
2. Un Colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. În cazul în care Colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărîre.
Articolul 44. Hotărîri definitive
1. Hotărîrea Marii Camere este definitivă.
2. Hotărîrea unei Camere devine definitivă:
a) atunci cînd părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere; sau
b) la 3 luni de la data hotărîrii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost cerută; sau
c) atunci cînd Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată potrivit art.43.
3. Hotărîrea definitivă se publică.
Articolul 45. Motivarea hotărîrilor şi deciziilor
1. Hotărîrile, precum şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate.
2. Dacă hotărîrea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.
Articolul 46. Forţa obligatorie şi executarea hotărîrilor
1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărîrilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărîrea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor, care supraveghează executarea ei.
Articolul 47. Avize consultative
1. Curtea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să dea avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.
2. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conţinutul său de întinderea drepturilor şi a libertăţilor definite în titlul I al Convenţiei şi în Protocoalele sale, nici asupra altor probleme de către Curtea sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie.
3. Decizia Comitetului Miniştrilor de a cere un aviz Curţii este luată prin votul majorităţii reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din acesta.
Articolul 48. Competenţa consultativă a Curţii
Curtea decide dacă cererea de aviz consultativ prezentată de Comitetul Miniştrilor este de competenţa sa, aşa cum aceasta este definită de art.47.
Articolul 49. Motivarea avizelor consultative
1. Avizul Curţii trebuie motivat.
2. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei sale separate.
3. Avizul Curţii este transmis Comitetului Miniştrilor.
Articolul 50. Cheltuieli de funcţionare a Curţii
Cheltuielile de funcţionare a Curţii sunt în sarcina Consiliului Europei.
Articolul 51. Privilegii şi imunităţi ale judecătorilor
Judecătorii se bucură, pe timpul exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute la art.40 din Statutul Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui articol.
sus
Titlul III
DISPOZIŢII DIVERSE
Articolul 52. Anchetele Secretarului general
Oricare înaltă parte contractantă va furniza, la solicitarea secretarului general al Consiliului Europei, explicaţiile cerute asupra felului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor acestei convenţii.
Articolul 53. Apărarea drepturilor omului recunoscute
Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitînd sau aducînd atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte.
Articolul 54. Competenţele Comitetului miniştrilor
Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu aduce atingere competenţelor conferite Comitetului Miniştrilor prin Statutul Consiliului Europei.
Articolul 55. Renunţarea la alte mijloace de reglementare a diferendelor
Înaltele părţi contractante renunţă reciproc, în afara unei înţelegeri speciale, să se prevaleze de tratatele, convenţiile sau de declaraţiile care există între ele, în vederea supunerii, pe calea unei cereri, a unui diferend apărut din interpretarea sau aplicarea prezentei convenţii unui alt mod de reglementare decît cele prevăzute de numita convenţie.
Articolul 56. Aplicare teritorială
1. Orice stat poate, în momentul ratificării, sau în orice alt moment ulterior să declare, prin notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei, că prezenta convenţie se va aplica sub rezerva paragrafului 4 al prezentului articol tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror relaţii internaţionale el le asigură.
2. Convenţia se va aplica teritoriului sau teritoriilor desemnate în notificare începînd cu a 30-a zi socotită de la data la care secretarul general al Consiliului Europei va fi primit această notificare.
3. În respectivele teritorii, dispoziţiile prezentei convenţii vor fi aplicate ţinînd seama de necesităţile locale.
4. Orice stat care a făcut o declaraţie conform primului paragraf din acest articol poate ulterior, în orice moment, să declare relativ la unul sau mai multe teritorii vizate în această declaraţie că acceptă competenţa Comisiei de a lua cunoştinţă de cererile persoanelor fizice, organizaţiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, conform art.34 din Convenţie.
Articolul 57. Rezerve
1. Oricare stat poate, în momentul semnării prezentei convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratificare, să formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziţie anume a convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului articol.
2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere privind legea în cauză.
Articolul 58. Denunţare
1. O înaltă parte contractantă nu poate denunţa prezenta convenţie decît expirarea unui termen de 5 ani începînd cu data intrării în vigoare a convenţiei în ceea ce o priveşte şi prin intermediul unui preaviz de 6 luni, dat printr-o notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei, care informează despre aceasta celelalte părţi contractante.
2. Această denunţare nu poate avea drept efect să dezlege înalta parte contractantă interesată de obligaţiile conţinute în prezenta convenţie în ceea ce priveşte orice fapt care, putînd constitui o încălcare a acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea anterior datei la care denunţarea îşi produce efectele.
3. Sub aceeaşi rezervă ar înceta de a mai fi parte la prezenta convenţie orice parte contractantă care ar înceta de a mai fi membru al Consiliului Europei.
4. Convenţia poate fi denunţată conform dispoziţiilor paragrafelor precedente în ceea ce priveşte orice teritoriu pentru care ea a fost declarată aplicabilă potrivit art.56.
Articolul 59. Semnare şi ratificare
1. Prezenta convenţie este deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. Ea va fi ratificată. Ratificările vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.
2. Prezenta convenţie va intra în vigoare după depunerea a zece instrumente de ratificare.
3. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentului de ratificare.
4. Secretarul general al Consiliului Europei va notifica tuturor membrilor Consiliului Europei intrarea în vigoare a Convenţiei, numele înaltelor părţi contractante care au ratificat-o, precum şi depunerea oricărui instrument de ratificare intervenită ulterior.
Încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.
Secretarul general va transmite copie certificată tuturor semnatarilor.
